... he ran across the road and began to walk at breakneck speed down the hill. He hardly knew where he was walking. Pride and hope and desire like crushed herbs in his heart sent up vapours of maddening incense before the eyes of his mind. He strode down the hill amid the tumult of sudden-risen vapours of wounded pride and fallen hope and baffled desire. They streamed upwards before his anguished eyes in dense and maddening fumes and passed away above him till at last the air was clear and cold again.
Mi hai fatto confessare le paure che sento. Ma ti dirò anche che cos'è che non mi fa paura. Non mi fa paura esser solo o venir sprezzato per un altro o lasciare tutto ciò che tocchi lasciare. E non mi fa paura commettere un errore, anche un grande errore, un errore che duri quanto la vita e magari tutta l'eternità.
Dinspre teatrul ce-l avea acum în față venea înăbușit zgomotul publicului și câte o subită izbucnire metalică de-a fanfarei militare. Lumina iradia în sus prin acoperișul de sticlă, dând teatrului o înfățișare de arcă festivă, ancorată printre casele greoaie, priponită de țărm cu delicatele lanțuri ale lampioanelor. O ușă laterală a teatrului se deschise brusc și o suliță de lumină zbură pieziș peste peluze. O subită izbucnire de muzică țâșni din arcă, preludiul unui vals; și când ușa laterală se închise din nou, ascultătorul mai auzea ritmul stins al muzicii. ... Neliniștea îl părăsi, ieși din el ca o undă de sunet; purtată de valurile muzicii curgătoare, arca pornise în călătorie trăgându-și pe urmele ei lanțurile de lampioane. Dar un zgomot ca al unei artilerii de pitici îi curmă înaintarea. Erau aplauzele care salutau intrarea în scenă...
Mândrie, nădejde, dorință, ca niște ierburi strivite în inima lui, înălțau aburii unei tămâi înnebunitoare către ochii minții. Alerga la vale în iureșul aburilor de mândrie rănită, nădejde pierdută și dorință contrariată, fără de veste stârniți. Țâșneau înalțându-se în fumuri dense și înnebunitoare dinaintea ochilor săi chinuiți și se risipiră deasupră-i , până când, în sfârșit, aerul fu iarăși limpede și rece.
Devoțiunea îl părăsise. Ce preț mai avea rugăciunea, când el știa că sufletul îi tânjește după propria pierzanie? Un anumit orgoliu, un anumit respect temător îl împiedicau să-i închine lui Dumnezeu fie și o singură rugăciune de seară... Orgoliul lui întru păcat, temătoru-i respect, fără iubire, față de Dumnezeu îi spuneau că ofensa lui era prea jignitoare ca să poată fi răscumpărată în întregime sau în parte printr-un omagiu fals adus Atotvăzătorului si Atotputernicului.